AcasaAcasa  PortalPortal  FAQFAQ  CautareCautare  MembriMembri  GrupuriGrupuri  InregistrareInregistrare  ConectareConectare  

Distribuiţi | 
 

 Menirea

In jos 
AutorMesaj
LittleBlackR

avatar

Sex Sex : feminin
Vârstă Vârstă : 20
Mesaje Mesaje : 4
Localizare Localizare : Everywhere, but nowhere


MesajSubiect: Menirea   Dum Apr 13 2014, 20:21

Menirea

Partea I - Eclipsă de... stele

După ce a plecat n-a mai rămas decât o adiere patetică. Aroganța lui mă exasperează! Dar, oh! Cum pot să nu mă tulbur din toată ființa când mă prinde în brațele lui și stăm așa îmbrățișați câteva momente, fără să ne adresăm niciun cuvânt, după care mă eliberează. Mă simt amorțită ca după o operație lungă și dificilă. Încă mai simt strânsoarea brațelor lui și parcă locul mă arde. Azi aș fi vrut să-i spun adevărul sau cel puțin ce numeam eu ”adevăr”. Mi-aș fi dorit să discutăm, să-mi explice cu vorbele lui calme și precise că mă înșel, că îmi va trece și mâine vom fi iar veseli ca înainte. Aș vrea să-mi spună toate acestea, să mă ocrotească ca atunci când eram mică și mă loveam. El îmi bandaja rana cu multă grijă în timp ce îmi adresa cuvinte blânde ce mă bucurau până în adâncul sufletului.
Imaginea pe care fereastra mi-o oferă mă distrage de la gândurile-mi pătimașe. Ninge. De mult nu a mai nins așa frumos. Copiii se plimbă prinși de mâinile protectoare ale părinților fiind antrenați de dansul jucăuș al fulgilor de nea. Picături cristaline se ivesc în colțul ochilor mei. De când părinții au plecat nu am mai avut un Crăciun la fel de sau cel puțin asemănător de frumos ca al acestor copii. În trecut eram nespus de entuziasmată în naivitatea mea. Nici nu bănuiam intențiile și apăsările părinților, ca la un moment dat, când natura parcă dorea să-mi împărtășească sentimentele, am rămas singură; sau nu chiar, am rămas cu Haru. Nu-l cunoșteam de mult timp. Mama a avut grijă să îl invite de câteva ori la cină, probabil în dorința sa de a mă familiariza cu cel ce-mi va purta de grijă în următorii ani. Patetic! Singurul lucru pe care mi l-au lăsat a fost o piatră prețioasă de culoarea ochilor mei. Imediat ce am găsit-o nu am ezitat să o arunc la gunoi. Surprinzător este faptul că acum câteva zile, căutând prin lucrurile lui Haru, după o carte, am regăsit nestemata. Acela a fost primul semn care mi-a creat îndoiala, care după un timp a început să se întărească. Am fost uimită și într-un fel dezamăgită, de aceea nu am izbutit să-i pun vreo întrebarea în privința aceasta.
Oboseala și grija necontenită pentru problema ce încet, încet a ieșit la suprafață mi-au tulburat somnul. Dar nu mai putea continua în ritmul aceasta, fiindcă următoarea zi trebuia să ma duc la școală și nu dădeam randament dacă adăugam încă o noapte nedormită la lunga listă. M-am dus spre bucătărie pentru a-mi pregăti un ceai și spre surprinderea mea în ușă a apărut Haru cu o ceașcă ce mi-a oferit-o binevoitor. Cum reușește să fie mereu în locul potrivit la momentul potrivit!?
- M-Mulțumesc! am gângurit în grabă după care m-am îndreptat spre camera mea cu pași repezi.
*Ce se întâmplă cu ea?* gândi îngrijorat Haru.
Nu am simțit niciodată nevoia să mă atașez de un băiat, la fel ca celelalte fete de vârsta mea. În fond, prezența masculină a lui Haru îmi era suficientă. Întotdeauna l-am considerat un fel de frate mai mare, care mă proteja și mă îngrijea cum nu se poate mai bine. Dar am ajuns la 16 ani și situația a devenit ciudată. Stând rezemată de perne, în mintea mea roiesc nenumărate gânduri noi. O apăsare grea se resimte asupra sufletului meu. Știu, simt sau bănuiesc că această senzație va persista ceva timp de acum încolo până când va sosi momentul. Acel timp va fi o încercare dificilă în viața mea, după care aspectul sorții se va schimba total.
Soarele rece de decembrie mă gâdilă cu razele lui răcoroase. O nouă zi începe și odată cu ea noi secrete vor ieși la iveală. De dimineață l-am simțit pe Haru foarte agitat, mai mult decât de obicei. Părea că nici un lucru nu îi iese cum trebuie: a ars pâinea , a pus sare în lapte și a scăpat șunca pe jos , după care a alunecat pe aceasta luând o trântă zdravănă. Un chicot copilăresc a ieșit de pe buzele mele, la vederea acestei scene. L-am salutat școlărește și am plecat. El nu mi-a adresat niciun cuvânt, afișând doar o față inexpresivă și rece. Câteodată mi se pare că văd în ochii săi căprui cu tente sângerii, o sclipire demonică. Mă sperie atât de mult, încât nu îi mai pot vorbi toată ziua.
Sunt în al doilea an de liceu, dar, totuși , parcă nu s-a schimbat nimic față de început; aceeași rutină plictisitoare și totodată obositoare o urmez de doi ani. Astăzi, avem un coleg nou. Acesta are o înfățișare extrem de plăcută, doar ochii lui trimit săgeți de foc ce te împietresc. Totuși , el are mereu grijă să ascundă flacăra din ochii săi cu zâmbetul cald ce îl afișează tuturor. Îl cheamă Shu și încă din primele minute de când a intrat în clasă și-a făcut un întreg grup de ”fane”. Le răspundea frumos fiecăreia în parte, dar părea distant și oarecum indiferent când o făcea. În timpul pauzei am avut parte de o scenă bizară. Haru se pare că îl cunoștea pe noul elev și încă foarte bine. Nu am reușit să mă ascund cum trebuie în timp ce îi priveam astfel încât ”frățiorul” meu m-a observat imediat. M-a prins de mână și dintr-o smucitură am ajuns în fața lui Shu. A început să mă prezinte într-un mod manierat și extrem de în detaliu. Pe parcursul discuției Shu avea același licăr straniu în ochi asemeni celui pe care îl avea Haru.
După terminarea orelor mi-am permis luxul unei plimbări ceva mai lungi prin parc. Încă eram nesigură în privința noului sentiment ce mă încerca fața de cel ce mi-a purtat de grijă de la 3 ani până în ziua de azi. Zăpada scâteia ca un câmp de diamante. Copacii erau îmbrăcați în haine albe, iar fulgii dansau drăgălaș în jurul meu. Ce bine ar fi să-i pot exprima trăirea mea! Dar, de fapt, de ce n-aș face-o chiar acum!? Adică, Haru poate deveni mai dur și mai rece decât este!? Am fugit spre casă cu dorința arzătoare în suflet. Am deschis ușor ușa de la intrare. Din bucătărie se auzeau două voci: una era a lui Haru, iar cealaltă a lui Shu! Ce căuta el aici și ce puteau ei discuta cu glasuri atât de complice în casa mea!? M-am apropiat mai mult și mai mult, iar sunetele au început să capete sens. Am auzit frânturi de propoziții în care se regăsea și numele meu. S-au oprit pentru o clipă. Oare m-au auzit? Am plecat repede spre camera mea, dar m-am abătut din drum și am intrat în camera lui Haru. Un impuls m-a făcut să caut disperată piatra de la părinții mei. Când am găsit-o, din instinct am început să o mângâi cu grijă și să retrăiesc momentele frumoase din copilărie. Un zgomot puternic m-a speriat și am scăpat piatra jos. S-a spart. O ceață densă se ridica din jurul cioburilor nestematei. Totul devenea neclar și simțeam cum trupul mi se eliberează de puteri și... am leșinat.
- Draga mea dacă ai găsit piatra înseamnă că a sosit momentul în care trebuie să afli cine ești cu adevărat.
*Vocea mamei. Doar ea se auzea în întunericul deplin în care mă aflam.*
- Bănuiesc că de la plecarea mea și a tatălui tău în suflet ți s-a instalat îndoiala. Probabil, ești nespus de supărată pe noi și nu iți putem contesta nimic, deoarece am fost slabi, dar și neputincioși nereușind să te cruțăm pe deplin. Scumpa mea, tu ești o stea. Știu, pare greu de crezut, dar acesta e adevărul. Noi stelele existăm încă de la crearea lumii. Aștrii au diferite puteri și guvernează sentimentele umane. Tu ești sau ai fost steaua dragostei, iar eu și tatăl tău suntem stelele păcii. Pe lângă noi mai există și alte ființe magice, iar printre ele se numără și demonii. A fost o perioadă când aceștia au dorit să distrugă lumea oamenilor. Toate stelele și ființele magice bune am luptat pentru a le apăra viața. Am fost o bătălie crâncenă, dar când am observat că lumea se distruge ușor, ușor în jurul nostru am renunțat. Eu și tatăl tău ne-am transformat în oameni ( căci stelele dețin această putere ) și am mers pe tărâmul demonilor pentru a negocia cu stăpânul lor. Înduplecat într-un oarecare fel demonul suprem a decis să renunțe la luptă cu condiția să i se ofere ceva în schimb. El dorea să te transformăm în om ( aceasta fiind forma intermediară între stea și demon ) și atunci când vei avea 16 ani să te căsătorești cu fiul lui. Am acceptat cu inima strânsă; singura soluție de a salva lumea era să te sacrificăm pe tine. Stăpânul a trimis pe cineva să se asigure că înțelegerea va fi respectată. Astfel încât, un spirit numit Haru a ajuns să-ți fie protectorul. Dar toate acestea nu au fost de ajuns pentru stăpânul demonilor. El a ordonat uciderea noastră pentru ca nimic să nu stea în calea căsătoriei tale cu fiul său. Căci acest legământ, dintre o stea și un demon, îi oferă celui din urmă puteri inegalabile, în contrast cu cea dintre o stea și un spirit care poate duce la distrugerea concomitentă a celor doi. În ultimele clipe de viață, Haru ne-a permis să-ți transmitem aceste cuvinte pe care le-a blocat în piatra prețioasă. Doar când împlineai 16 ani ți se oferea posibilitatea să afli adevărul. Adio, draga mea copilă! Noi te vom iubi mereu. Să nu uiți: menirea ta este să ajuți lumea, oamenii. Folosește sentimentul pe care îl guvernezi ca să...
Și nu s-a mai auzit nimic.

Va continua...


Sus In jos
Vezi profilul utilizatorului
LittleBlackR

avatar

Sex Sex : feminin
Vârstă Vârstă : 20
Mesaje Mesaje : 4
Localizare Localizare : Everywhere, but nowhere


MesajSubiect: Re: Menirea   Vin Iul 25 2014, 15:41

Partea II - Renașterea

O boare roșiatică îmi învăluia trupul. Aerul fierbinte mă apăsa trezindu-mi simțurile. Am deschis incert ochii, iar în momentul următor mi-aș fi dorit să nu o fi făcut. Creaturi hidoase erau aplecate deasupra mea, scoțând sunete de neînțeles, înfricoșătoare. Sufletul mi-era cuprins de o teamă cumplită, în peisajul grotesc și terifiant. Un gând răzleț mi-a străfulgerat mintea: e posibil ca momentul anterior să fi fost real, iar tot ce mama mi-a spus să se întample chiar acum . Nu! Trebuie să plec urgent de aici. Totuși nu mi-ar fi de ajutor dacă m-aș arăta neștiutore și nesigură în fața acestor monstruozități. Cine știe!? Poate dacă mă vor vedea încrezătoare, nu vor îndrăzni să se aproprie de mine. În timp ce eu meditam la mișcarea ce urma să o execut, printre cei din încăpere s-a pornit o mică agitație. De printre creaturile ce îmi creau o stare acută de repulsie, se contura o umbră ce am considerat-o ca fiind umană. Shu! În momentul acela, ceața ce îmi domina mintea s-a risipit. Vedeam cum înfățișarea lui se schimbă treptat, devenind o umbră hidoasă, cu o aură malefică. Un demon.
- Scumpa mea steluță, îmi pare rău ca a trebuit să ai parte de o astfel de primire! a grăit demonul, schițând un zâmbet zeflemitor. Vin-o cu mine să-ți prezintă noua ta casă.
M-am ridicat cu greutate de pe cutia ce ei o numeau pat și m-am prins de brațul ce Shu mi-l oferea curtenitor. Făceam toate aceste gesturi cu o naturalețe desăvârșită. Cineva îmi dicta mișcările. Eram supusă. Un tărâm oribil mi-a fost dat să văd. Răutatea plutea în aerul greu și dogoritor.
- Ce e cu privirea asta?! Nu-mi spune că nu-ți place. Doar mereu ți-ai dorit să fii una dintre eroinele poveștilor pe care ți le citeam când erai mică. Uite, acum ai ocazia să fii una în propriul tău basm. Totuși rămâne de văzut dacă vei avea parte de un final fericit; totul depinde de cât de bine îți vei juca rolul.
Haru. Ce fel de joc e ăsta?! Mi-am întors curioasă privirea înapoi. Nimic. Oh, sper ca aceasta să nu fie rodul imaginației mele. Dar se pare că mă aflu într-o situație dificilă și ,aparent, fără scăpare.
- Ți se pare că ne jucăm?! Ai face bine să-ți vii în fire și să mă asculți atent.
- C-Cum ai făcut asta?
- ”Asta” se numește dialog telepatic. Presupunând că nu ai putut rezista tentației de a-mi umbla prin lucruri , și datorită faptului că ai deja 16 ani , cred că ai aflat adevărul și ai înțeles, oarecum.
- Da, dar tu nu ești tocmai un personaj... pozitiv.
- Așa e , sau cel puțin până acum nu am fost. De aceea mi-aș dori să mă lași să îți arăt că îmi regret comportamenul anterior, cât și deciziile luate până acum..
- Cum aș putea avea încredere în tine?
- Nu trebuie să ai. Dacă vrei să te ajut foarte bine, dacă nu mi-e indiferent.
- T-tu! Nu-ți voi accepta niciodată ajutorul!
- Cum vrei.
Are impresia că îl voi implora să mă ajute?! Nicidecum. Nu îmi voi călca pe mândrie făcând asta. Oricum trebuie să fac ceva. Dar nu știu ce. Oare ar trebui să accept căsătoria cu Shu sau ar trebui să mă salvez? Of, va trebui să iau o decizie cât se poate de repede și de una singură. Între timp ”viitorul soț” dădea ordine încolo și încoace , făcînd pregătirile pentru măreața nuntă. Cât de mult mi-aș fi dorit să-l enervez pe Haru acceptând căsătoria, nu aș putea să îi ofer de bună voie puterile mele lui Shu. Asta înseamnă că va trebui să mă opun înțelegerii. Bun, voi căuta un mod de a pleca de aici.
Demonii sunt ființe magice exilate din Regatul Ninive, deoarece au dorit să preia conducerea într-un mod neacceptat. Înfățișarea lor este schimonosită datorită chinurilor la care au fost supuși , fiindcă au încălcat regulile Regatului. Acum, ei trăiesc într-o lume paralelă de cea a oamenilor, plănuind noi capcane pentru a distruge Pământul. Dorința mea de evadare s-ar putea să nu îmi poată fi îndeplinită, căci acest tărâm e extrem de bine păzit. M-am furișat în sala tronului, cu gândul că acolo voi putea afla câte ceva despre cum pot pleca de aici. Nimerisem exact în momentul în care Shu discuta cu servitorul său.
- Stăpâne, care este următoare ta poruncă?
- Vreau să finalizezi pregătirile pentru nuntă. Totul trebuie să fie perfect. Ai grijă ca Nanami să nu afle decât după nuntă planul nostru, asta doar pentru că nu i-aș putea ascunde nimic iubitei mele steluțe după ce vom deveni soț și soție. spuse Shu cu un glas răutăcios care îl amuza nespus de mult pe slujitor.
- Și cu spiritul acela băgăcios ... Haru, ce vom face?
- Of, dacă nu s-ar fi implicat în problema noastră cu Nanami, încercând să o "salveze" ( pronunțase acest cuvânt cu un dispreț total) l-aș fi cruțat, căci s-a dovedit a fi un adevărat ajutor. Tineți-l în temniță până la sfârșitul nunții, apoi omorâți-l; nu vreau să rateze momentul când eu voi deveni atotputernic, asta ca o mulțumire pentru anii de loialitate pe care i-a avut față de tatăl meu. După ce voi avea puterile copilei, voi putea, în sfârșit, să duc la final ceea ce tata a început acum câtva timp, și anume, distrugerea lumii oamenilor.
După aceste cuvinte, nu s-au mai auzit decât pașii mei grăbiți pe fundalul acoperit de râsetul demonic a lui Shu. Întuneric. M-am oprit gâfâind la marginea unei prăpăstii. Mâinile îmi tremurau necontrolat, buzele rostind promisiuni stinse. Negura îmi acoperise ochii, purtându-mă departe...Am leșinat. Frânturi de amintiri mi se perindă prin fața ochilor. Revăd scenele care mi-au marcat copilăria: plecare părinților care a adus cu sine întâlnirea mea cu Shu, primele mele prietenii cu oamenii, zâmbetele pe care colegii mi le ofereau și îmbrățișările a căror căldură mi-au impregnat pielea. O febră rece mi-a deschis ochii. M-am trezit încercând să stabilesc un contact telepatic cu Haru. Primele încercări au fost zadarnice, dar eram atât de hotărâtă să reușesc încât la un moment dat i-am auzit vocea. Am purtat o discuție lungă, înflorită pe ici pe colo de scuzele și, totodată mulțumirile pe care i le aduceam. Plănuisem o metodă de a salva lumea oamenilor. Cunoștințele lui Haru ne-au ajutat să găsim o cale prin care să oprim tranferul de puteri care urma să fie efectuat după nuntă. Se pare că trebuia să-mi mărturisesc dragostea pentru altcineva după finalizarea transferului, astfel încât puterile vor fi oferite acelei ființe, dar odată primite acestea vor provoca moartea deținătorului.
Cum aș putea să-mi osândesc de bună voie, iubitul la moartea?! Cum aș putea prin simpla rostirea a numeleui său să-l omor pe cel ce-l iubesc mai presus de tot?! Cum aș putea... ?!
Ziua cea mare sosise, iar tulburarea îmi definea perfect starea. Urma să salvez lumea, dar în același timp să îmi distrug "fericirea". Shu era în al nouălea cer ( dacă există așa ceva în lumea demonilor ). Mă aștepta extrem de încântat în fața celui ce urma să ne săvârșească căsătoria. A fost o ceremonie scurtă și ciudată. Pe tot parcursul ei am simțit o prezență rea în preajma mea.
Adierea caldă îmi biciuia obrajii cu o putere imensă. Lacrimile-mi doreau să se rostogolească de-a lungul feței pentru a potoli fierbințeala ce mă cuprinsese. Niciodată, sub nicio formă nu îl voi sacrifica pe Haru. Știu ce am de făcut. M-am îndreptat către protectorul meu pentru a-mi lua un rămas bun mascat printr-o simplă împărtășire a temerii ce mă cuprindea. M-a citit. Am scăpat o aluzie la ce urma să fac.
- Nanami, nu! Nu te las să faci asta! Atât de mult contează acea persoană pentru tine încât trebuie să te sacrifici pe tine?! Ce fel de băiat ți-a putut cuceri atât de bine inima ta caldă? De ce el merită asta, iar mie nu-mi poți îndeplini dorința de a te avea în viață... lângă mine? spuse Haru cu suspine întretăiate.
Am zâmbit plin de subînțeles. Am vrut să plec, să termin transferul, dar mâna caldă și puternică a lui Haru m-a tras în brațele lui. Am simțit pentru prima și ultima oară dulceața buzelor sale; a fost cea mai extremă plăcere pe care am trăit-o vreodată.
- Te iubesc, Nanami!
- Și eu te iubesc, Haru!
O explozie imensă a acoperit locul luând cu ea ultimele rămășițe din ceea ce eu și el am fost. Am murit împărtășindu-ne iubirea și acum, "trăim" uniți pe veci în Steaua Dragostei.
Sfârșit. ​


Sus In jos
Vezi profilul utilizatorului
 
Menirea
Sus 
Pagina 1 din 1

Permisiunile acestui forum:Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum
Anime Color :: Zona fanilor :: Colțul artei :: Fan Fiction-
Mergi direct la: