AcasaAcasa  PortalPortal  FAQFAQ  CautareCautare  MembriMembri  GrupuriGrupuri  InregistrareInregistrare  ConectareConectare  

Distribuiţi | 
 

 Vongola Famiglia

In jos 
AutorMesaj
Amy

avatar

Sex Sex : feminin
Vârstă Vârstă : 20
Mesaje Mesaje : 206

MesajSubiect: Vongola Famiglia   Vin Iul 11 2014, 19:38

Mda.. eh.. ma bagai si eu aici. Chiestia asta, e un fan fic cu prima generatie a familiei Vongola (from KHR) ca deh.. ei sunt favoritii mei Limbă (chiar daca apar putin in anime si/sau manga)
Daca vreti si va place, cititi, daca nu, viata!
Lectura placuta!  Blah-Blah 

(Sa nu va aud pe voi cei care ati citit si manga ca va legati de Prolog! Si inca ceva, ignorati greselile, am incercat pe cat posibil sa le evit, dar na! ._.)



-Prolog-
 
 
*
Noaptea fioroasă, asemeni unei bestii  ce e gata-gata să înghită pe oricine și orice, se lasă parcă pe neașteptate deasupra micul oraș. Din pădurea întunecată ce-l înconjura, un elicopter se ridică de la sol zgomotos de parcă celui care îl pilota nici nu-i păsa de oamenii treziți din somn ce priveau cu o oarecare teamă în ochi în direcția lui. Spațiul unde aterizase fiind mic, reușește să rupă câteva crengi, dar se face nevăzut în depărtare. Un băiat, de doar 9 ani se desparte de bunica sa, alergând grăbit către locul de unde acel elicopter  tocmai se ridicase, fiind urmat de încă un altul, cu doar un an mai mic decât el.  Cei doi, grăbiți se adâncesc în pădurea întunecată de parcă deja ar ști unde să se ducă și ceea ce căutau.. sau pe cine căutau. În urma lor, câțiva bărbați îi strigau, rugându-i să se întoarcă, dar ei refuzau și își continuă drumul până ajung într-o zonă ce parcă ai fi zis că tocmai a fost lovită de o furtună. Arăta urât. Băiatul cel mare face câțiva pași în acea zonă căutând cu privirea, la fel cum făcea și celalalt mai mic, fără ca măcar să-și vorbească, sau să bage în seamă prezența unul-altuia. Pe cât erau de mici, pe atât ochii lor puteau observa și cele mai mici detalii și erau siguri că văzuseră ceva în momentul în care acel elicopter se ridicase deasupra copacilor chiar și pe acel întuneric. Acele momente de liniște, în care nici măcar vocile acelor oameni nu se mai auzeau, este întreruptă de glasul ascuțit al unei tinere. Părea că plânge, așa că cei doi băieți urmăresc acel sunet oreacum pițigăiat făcut de glasul fetei și zăresc o copilă ce avea pe ea doar o pătură ce-i înfășura trupul micuț. Avea doar 6 ani, ochii ei de un căprui-aprins erau plini de lacrimi ce continuau să i se prelingă pe obrăjorii reci asemeni unei cascade; ai crede că nu se va mai opri. Peste părul ei lung, ușor ondulat parcă se aruncau, înghesuindu-se, rezele arginti ale lunii pline, mângâindu-i ușor chipul de copil ce nu era nici prea alb, dar nici prea brunet. Văzându-i pe cei doi tineri, se ascunde speriată intre după un copac.
-Nu te speria. Nu-ți vom face nici un rău. Spune băiatul cel mare schițându-i un zâmbet cald fetei  ce tremura de teamă. Se apropie de ea cu pași micuți și lent, cu ochi blânzi, ținând mâna întinsă ca fata să poată înțelege că el era acel tip de „băiat bun” și nu avea să-i facă nici un rău. Micuța își scoate capul de după copac pentru a-i putea vedea mai bine pe cei doi tineri. El se apropie puțin mai mult, putând ajunge cu mâna să-i mângâie obrazul și să-i șteargă lacrimile. Celălalt băiat mai mic, se apropie și el pentru a-i putea vorbi.
-Hai cu noi. Spune el pe un ton blând de care, n-ai fi putut să te sperii nici dacă cel ce îl deținea era un monstu fioros ce scuipa flăcări. O ia în brațe și,cei doi se duc înapoi în oraș, trecând și pe lângă bărbații ce-i uramseră, dar care acum au privit mirați toată șcena.  
 
**
 
Soarele puternic de vară strălucea, mângâind fiecare ființă oricât de mică lăsându-și raze să zburde prin fiecare loc al acelui mic oraș aducând o mică și de scurtă durată fericire pe chipurile bătrânilor și copiilor ce aveau atât de mare nevoie. Tocmai ieșind dintr-un atelier și fiind gata să se întoarcă la casa lui, un băiat roșcat este oprit de o voce care-l îndeamnă să se oprească:
-Hei! Tu, roșcatule! Auzind acestea, el se întoarce, zărind astfel un tânăr de aceași vârstă cu el, cu părul bolnd-auriu, îmbrăcat într-o cămașă albă și pantaloni negri. Ți-ai pierdut portmoneul în atelierul lui Paolo. Spune el pe un ton calm și blând întinzându-i o punguță mică și cârpită legată la capăt cu o ață.
-Ei bine, m-ați prins. Spune el schițând un zâmbet, în timp ce ochii de un roșu foarte închis păreau triști. Mi-am pierdut portofelul din adins. Paolo e terorizat de maestrul său, așa că nu am mai putut suporta să vad cum familia lui rabdă de foame și de sete.
-Oh... Se pare că am făcut ceva inutil.. Răspunde la rândul său tânărul, ciufulindu-și părul.
Roșcatul, stă câteva momente pe gânduri, până când își dă seama ce voia să spună, începând să râdă, ușor amuzat:
-Și voi ați făcut același lucru? Întreabă el retoric, în vreme ce băiatul blond  îi schițează acel zâmbet ce nu putea însemna nimic altceva decât un „Da”.
-Ei bine, trebuie să recunosc, aste e ceva nou. Eu sunt Simon Cozart. Sunt aici în vizită la bunica mea. Și îi zâmbește întinzându-i mână în semn de „Îmi pare bine să vă cunosc!”
-Acesta este dragul meu G. –Spune la rândul său băiatul arătând către un tânăr din spatele său, puțin mai înalt decât el, cu păr roșu-șters aproape roz și ochii de aceași culoare dar de o nuanță mai închsă. El se rezumă doar la a schița un zâmbet prietenos către roșcatul ce părea să facă la fel.
-...și eu  sunt Giotto. Continuă apoi băiatul prinzându-i mâna și îi zâmbește cald.
 
***
Ploaia cădea, lovind furios pământul și fiecare persoana, sau vietate pe care o atinge de parcă ar fi vrut să distrugă pe oricine care îi stătea în cale, ori tot ce făcea era să își verse mânia pe altcineva în timp ce vărsa lacrimi pentru bietele noastre suflete neajutorate.
Băiatul blond, Giotto, urmat de prietenul sau cel mai apropiat, G.  alergau grăbiți  către roșcatul ce stătea întristat deasupra tânărului ce acum își ducea ultimele clipe de viață. Întins pe pământul rece, picăturile reci de apă parcă încercau să-l împace și să-i aline durerea.. să-i alunge frica
-Care este condiția lui Franco, Cozart?!
-Nu-i prea bună, iar  doctorii au fost amenințați de ei așa că nu vor veni.
-De ce s-a băgat Franco în situația asta!?
-Deoarece el a refuzat să le dea un procend de 90% din câștigurile sale.. Răspunde G. cu părere de rău.
-Ce?! Strigă el, parcă mai mult pentru sine, dar cu voce tare.
Glasul celor trei parcă se pierde departe într-un abis întunecat de unde nu mai puteau ieși.. Ce ar mai putea spune într-o asemenea situație?
      În timp ce viața băiatului dispărea cu fiecare secundă  scursă fără vreo șansă de a fi salvat, roșcatul stătea încă desupra lui privindu-l cu tristețe. G. își ferea privirea, căci sufletul său nu putea să îndure așa ceva, iar băiatul cel blond cu ochi aurii precum aurul proaspăt lustruit, parcă scânteind  își lăsă privirea să cadă asupra unei flori ce o ținea în mână.
-... Acest oraș, este un paradis pentru criminali... Spune el într-un sfârșit. Ei îi amenință pe locuitori și le fură banii.. Dacă nu facem așa cum spun ei, vor recurge la violență, iar poliția nu e de nici un ajutor întrucât si ei au cedat în fața lor..
Cei doi nu spun nimic, în schimb, își duc privirea în orice altă parte.
-Eu.. iubesc  acest oraș.. Este sărac dar strălucește precum soarele.. Oamenii lui sunt mereu veseli, în ciuda a toate acestea, iar mie îmi place zâmbetul lor.
G. își îndreaptă privirea în jos cu ochii parcă tremurând, în timp ce ploaia era necruțătoare parcă; în loc să se liniștească devenea mai aspră. Roșcatul alina sufletul unei fete cu doar 4 ani mai mică decât el, mângâindu-i părul negru asemeni penelor de corb, lung și ondulat la vârfuri, ce-și lăsa tristețea să cadă prin lacrimile ce-i mângâiau obrajii împreună cu picăturile de apă ce parcă o nenoroceau. Asemeni lui Giotto, și ea se întreba de ce trebuiau să îndure asta.. și ei îi ajunsese toate acestea, dar nu știa cum să o spună.
-Doar să tăcem și să privim cum orașul cade în ruină...Zice el încet lovind cu putere zidul de cărămidă al unei clădiri abandonate la mică distanță de el.
-Giotto.. Spune Cozart strângând-o pe fată în brațe mai mult, de parcă, prin cuvintele ce urma să le spună, i-ar fi făcut o promisiune de care avea să se țină. Dacă nu ne poate ajuta nimeni.. va trebui să salvăm singuri orașul. Un grup justițiar.
-Un grup justițiar..?
-Totuși, ca să putem face asta, avem nevoie de o conducere puternică care să poată coordona oamenii. Spune el pe un ton calm, dar în același timp cât se poate de hotărât... Precum cerul care să adune la un loc ploaia, furtuna sau chiar și soarele.- Își îndreaptă ochii către băiatul blond ce îl privea mirat, cu ochii mari, apoi continuă.-  Și aceea ești tu, Giotto.
 
Capitolul I - Favoarea

Gâfâind de oboseală picioarele abia îl mai țineau, iar flăcările ce porneau din mănușile sale, continuând să ardă parcă la nesfârșit, începeau să slăbească, precum și cea din frunte care dădea să se stingă și totuși nu avea nici un gând să se lase bătut:
-Ai ajuns la limită. Spune un bărbat din fața lui care, plin de răni și gata să-și piardă cunoștința, dar nevrând să o arate, părea parcă mulțumit de cum au decurs toate lucrurile.
-Încă mai pot. Insistă el cât se poate de hotărât.
Era gata să contra-atace, dar este oprit de o voce familiară destul de severă:
-Primo! Strigă el. Nu crezi că e de ajuns pentru azi? Mai mult de 3 lupte consecutive cred că sunt de ajuns pentru azi, abia te mai poți tine pe picioare! –Face o scurtă pauză în care îi privește pe cei doi care se uitau unul la altul. Așcultă. Începe el apoi către aceași persoană. Am primit o scrisoare de la Simon.
Flăcările se sting.
-De la  Cozart? –Întreabă el surprins.
-Da.. Spune că diseară va veni în vizită.
-Atât de brusc? -Și stă câteva momente pe gânduri. Cu siguranță nu e nimic de bine dacă ne face o vizită atât de „grăbită”. Probail s-a întâmplat ceva.
-Crezi că ar putea fi vorba de...?
-Cel mai probabil.. Dacă au fost și ei atacați? Și își îndreaptă privirea spre pământ gânditor, în același timp îngrijorat. Ar fi trebuit să fiu mai atent la celelalte familii, dacă a fost și el atacat...
-Nu te învinovății, Primo. Nu a fost vina ta. Oricum, de această dată ar trebuii să fim pregătiți.
-Presupun că ai dreptate, G. Spune el zâmbitor. Am o idee. -Și își îndreaptă privirea către bărbatul cu care se luptase mai devreme și care deja dădea să plece. Alaude, trebuie să te rog ceva..
Acesta, auzind cele spuse, se uită nedumerit. Se apropie de cei doi. Aceași persoană care îl chemase îi apropie începând să le șoptească ceva.
-Uitați cum vom face..
 
Mai pe seară, când soarele devine mai palid, razele sale, parcă obosite se duc după el ca și cum ar dori să se bage în pat odată cu oamenii, să viseze precum ei și apoi să se trezească și din nou, strălucitoare și jucăuse să le bucure sufletele și să le aducă zâmbete proaspete. Noaptea se lasă odată ce luna argintie își face apariția. Sub acea pelerină întunecată semănată cu stele, liniștea devenii stăpână peste tot, iar visul mândru se strecoară în fiecare casă ce-i ieșea în cale. Deși străzile păreau atât de liniștite încât nu te-ai fi așteptat ca cineva să perturbe acea pace de scurtă durată, pași grei ai roșcatului loveau zgomotos asfaltul în timp ce lumina unui felinar se revărsa asupra lui în locul soarelui, dezvăluindu-i chipul și ochii de un roșu foarte închis, ce aveau în interiorul lor, înăuntrul pupilelor niște cercuri de culoare neagră din care porneau petru linii: două în sus, ce nu se vedeau foarte clar, și două în stânga și în dreapta. Privirea lui devine încruntată odată cu secundele ce continuau să treacă, dar nu știa dacă să se simtă furios, sau dacă să se îngrijoreze în legătură cu prietenul său care, din câte se părea încă nu își făcuse apariția.  Dintr-o dată, sunetul unor pași grăbiți îi intrerup gândurile roșcatului. Din întunerucul nopții, lumina celui mai apropiat felinar luminează imaginea băiatului cu păr țepos și ciufulit, de un un blond-auriu, îmbrăcat într-un costum negru cu linii albe pe el, pe sub având o cămașă albă și în jurul gâtului o cravată de aceași culoare precum costumul, doar că linile îi lipseau. Se puteau observa și niște bandaje pe sub haine și plasturi pe față, ce acopereau rănile „primite” în urma antrenamentului de azi dimineață
-Îmi pare rău că am întârziat! Spune el gâfâind de oboseală. În urma sa, sosește un tânărul doar cu câțiva centimetri mai înalt decât el ce purta o cămașa albă aranjată neglijabil pe trupul său, ceea ce-i dădea un aer de „bad boy” la fel ca și primi doi nasturi ce erau desfăcuți și gulerul ridicat. Purta pantaloni de costum negri, în jurul gâtului său atârna o cravată lungă ce ajungea mai jos de stomac de culoare verde, părul îi era de un roșu deschis spre roz lung până în dreptul bărbiei și de asemenea un tatuaj pe partea dreaptă a feței ce se întindea jos pe gât până ce este acoperit de cămasă. Ochii de o nunață închisă de roșu îl tintesc pe roșcatul îmbrăcat de asemenea într-un costum ceva mai diferit.
-Mă bucur să te revăd după atâta timp, Cozart. Spune el pe un ton gros și totuși calm în timp ce zâmbește prietenos, întinzându-i mâna în loc de un „bună” sau „salut” pe care rășcatul i-o prinde ca și răspuns.
- A fost destul de brusc, știu, mai ales că nu v-am anunțat mai din timp că am să vă fac o vizită, dar am venit de fapt aici să vă cer o favoare.. este urgent.
Băiatul blond îi zâmbește roșcatului în semn de „Este în regulă” și face un semn din cap să-l urmeze. Merg câteva străzi distanță de locul unde se întâlniseră, până în dreptul unui bloc de culoare maroniu ușor deschis, cu câteva linii albe și groase trase de jur împrejur la o distanță fixă una de alta, cu ferestre negre și înconjurat în mare parte doar de magazine, față în față cu el fiind o stradă ce ducea către un parc de distracții pentru copii, nu la prea mare distanță.
-Un bloc? Credeam că deja v-ați stabilit într-o locuință. Observă roșcatul mirat.
-Curând am să plec în Japonia împreună cu G. I-am lăsat pe ceilalți să plece înaintea noastră pentru a se putea ocupa de treburile rămase, legate de stabilirea noastră acolo.
-Oh! Exclamă el surprins. Cea mai puternică familie din Italia vrea să devină cunoscută și în alte părți ale lumii? Întreabă el retoric, începându ușor să râdă la fel ca blondinul din fața lui.
-Este puțin ciudat să aud asta din partea ta. Recunoaște el la râdul său. Haide.
Și amândoi intră în acea clădire. Ucră scările până la penultimul etaj și o iau pe prima ușă din dreapta. Era un apartament spațios cu mobilier din lemn de arbor, lucios de un maroniu închis, în mijloc o masă mare,  asemănătoare cu mobilierul, în jurul căreia erau trei scaune de lemn sculptate, din câte se părea frumos, acoperite cu burete și pânză de culoare roșie,  un fotoliu asemănător cu scaunele, dar de cel puțin trei persoane și încă unul mai mic.  în față nu era nici un perete, în schimb un geam cu vedere afară, dar fără vedere înăuntru, și o usă  de sticlă de același fel îi lua locul. Camera, era vopsită într-un galben ce dădea spre maro, în partea stângă a camerei, lângă ușa care ducea spre o altă încăpere, era o bibliotecă aproape la fel de înaltă precum încăperea, fiind una și în partea dreaptă, dar puțin mai lată. Cei trei se așează în jurul mesei pe câte un scaun. Băiatul cel blond își duce piciorul stâng peste cel drept, își încrucișează degetele de la mâini și le pune pe genunchi așteptând calm ceea ce roșcatul avea să-i spună.
-Am aflat de ea acum câteva zile –Începe el pe un ton calm. Mai degrabă dintr-o simplă coincidență.  Zilele trecute, chiar înainte de incidentul cu „Bârlogul”, am fost atacați de către familia Carcasa.
La auzul acestor cuvinte, blondinul tresare mirat:
-Știu că șeful lor este deobicei o persoana  necruțătoare și e foarte greu să socializezi cu el pe o cale pașnică, dar de ce v-ar ataca așa dintr-o dată? Nu el a fost cel care a zis că nu mai are nici un interes față de voi?
Roșcatul încuvințează dând din cap.
-Cum spuneam.. Fiind luați prin surprindere de atacul lor, pot spune că nici măcar nu am avut timp să ripostăm și cât ai clipi mi-a ucis mai mult de jumătate din oameni... Lucrul care m-a pus pe gânduri  nu este numai faptul că ei s-au pus în mișcare imediat după aceea , cu toate că aveau „cale liberă” spre a mă rade de pe fața pământului, dar când am încercat să-l localiză cu ajutorul dispozitivului de urmărire ce i l-am implantat pe nava principală, am aflat că, nu s-a retras , din contră, a mai atacat alte șase mari familii cu care Vongola încheiase Înțelegerea în urmă cu câteva zile când am aflat despre palnurile lui, după care s-a retras într-o zonă depăratată a Mării Tireniene, pe o insulă foarte mică care nu a apărut și nu va apărea niciodată pe  hărțile Italiei.
-Există o astfel de insulă..? –Întreabă G. nedumerit.
-Surprinzător da.. Am făcut câteva cercetări despre ea.. Cu câteva secole în urmă a fost una dintre cele mai renumite insule datorită speciilor ciudate de plante și animale, care în prezent din păcate nu mai există din caza faptului că omul a continuat să culeagă plantele și să vâneze, continuând să le vândă pe ascuns cu toate că legea interzicea orice astfel de acțiune.
-Iar în secolul XII a devenit cunoscută și ca „Mormântul celor nechibzuiți” corect? –Spune băiatul blond gânditor.
-Corect. Zvonul a luat naștere din cazua multor oameni ce au dispărut, destinația lor fiind aceași: Insula. Deși unele zvonuri spuneau că aceea ar fi fost o insulă sacră, iar spiritele s-au înfuriat din cauza acțiuni oamenilor, altele spuneau c-ar fi blestemată ori rudele apropaite ale dispăruților susțineau că de bună voie s-au stabilit acolo.
-Și nimeni nu a mai îndrăznit să pună piciorul pe acea insulă.. Înțeleg..
-Ce ar căuta șeful familiei Carcasa pe acea insulă? Nu pare să fie genul care să meargă în drumeții sau să-și pună viața în pericol pentru nimic în lume. –Susține G. foarte convins.
- De aceea am venit la voi.. Sunt perferct conștient de faptul că peste puțin timp veți pleca în Japonia cu gândul de a vă stabili definitiv acolo dar, ați putea să mă ajutați?
-Ei bine.. oricum am privi situația, nu pare să fie  ceva ce am putea trece cu vederea, mai ales că el a distrus nenumărate vieți, posibil, pentru un scop propiu. –Spune blondul ridicându-se în picioare și schițând un oarecare zâmbet către cei doi care-l priveau.
-Până la urmă, pe acea insulă e posibil să se afle persoane nevinovate, deci, oricum vom acționa. Până la urmă, ce grup justițiar am mai fi noi dacă am lăsa așa ceva în voia sorții? –Spune la rândul său G. care zâmbește cu o undă nostalgică în el și glas.
-Acum că am stabilit asta, avem nevoie de un punct de plecare. Și aduce din camera alăturată o hartă al fel de mare precum masa în fața căreia erau așezați. După spusele tale, insula ar trebuii să se alfle... undeva pe aici. Și arată cu degetul într-un loc ce părea unul oarecare pe hartă, cât se poate de departe de civilizație, undeva prin mijlocul Mării Tireniene. Dacă țin bine minte, din cauza celor întâmplate a fost interzisă călătoria pe mare ani buni. Din cauza acestui lucru mulți s-au revoltat de aceea primarul din acele timpuri a fost nevoit să schimbe această interdicție, dar a pus o condiție: nimeni nu avea voie să se apropie de insulă indiferent de ce.
-Și de aceea, până în acest secol a devenit practic inexistentă pentru oamenii de rând. –Continuă G.
-Corect. –Intervine roșcatul. Cu toate acestea, singurii care știau de locația ei era inițial primarul. Restul familiilor mafiote susțin că a încheiat o alianță secretă cu „mai marii”  celorlalte mari continente din motive necunoscute, care a durat până azi.
-Înteleg. Pornind de la asta, putem face o afirmație, deși neisgură, cum că toți cei implicați în alianță cunosc încă locația insulei. –Spune blondinul.
Roșcatul se ridică în picioare.
-Asta înseamnă că tot ce trebuie să facem este să ne furișăm în sala lor principală de întrunire atunci când se adună toți la un loc, nu?

Și zâmbește șiret de parcă aici voia să ajungă de la început.
Sus In jos
Vezi profilul utilizatorului
 
Vongola Famiglia
Sus 
Pagina 1 din 1

Permisiunile acestui forum:Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum
Anime Color :: Zona fanilor :: Colțul artei :: Fan Fiction-
Mergi direct la: